45591732_285758612064056_7988785972542177280_n

Era o zi friguroasă, a 11-a zi de noiembrie. Nori grei, cenuşii acopereau cerul. Un vânt îngheţat smulgea ultimele frunze uscate din copaci şi le mătura înaintea sa. Pe un drum de ţară din Franţa călărea un grup de tineri. Veneau din Italia. Din porunca Împăratului, cavalerii erau pe drumul spre noul lor loc de serviciu. Se lăsa noaptea și începu să plouă violent. Din cauza frigului, pământul începuse să îngheţe şi deveni dintr-o dată neted şi alunecos. Călăreţii trebuiau să fie atenţi să nu le alunece caii şi înaintau foarte încet. Unul dintre ei deveni nerăbdător şi spuse:
– Vedeţi oraşul din zare? Trebuie să fie Amiens. Trebuie să ne grăbim, în curând se închid porţile.
– Are dreptate, spuse un altul; caii noştri se pot odihni întreaga noapte, aşa că nu trebuie să-i cruţăm acuma. Haideţi mai repede! Bărbaţii îşi îmboldiră caii. Doar unul dintre ei nu vroia să se grăbească şi rămânea tot mereu în urmă. Era tânărul cavaler Martin. El avea grijă de calul său cel credincios, care îl slujea de atâta vreme aşa de bine. El prefera să călărească precaut pe drumul prost şi îngheţat şi avea grijă ca animalului său să nu i se întâmple nici un rău. În curând, camarazii săi nu se mai zăriră.

martin

Vântul se înteţi, ploaia se transformă într-o zăpadă deasă. Fulgii de zăpadă îl loveau peMartin în faţă ca nişte ace. El se învălui şi mai strâns în mantia sa. Ţinea strâns hăţurile cu mâinile rebegite de frig. Era deja întuneric, când Martin ajunse la Amiens. Poarta cea mare a oraşului era încă deschisă. Când voi să treacă prin ea, calul său se opri brusc. Cavalerul trase de hăţuri, dar calul nu se urni din loc. El îl ciocăni pe gât şi îi vorbi. Nu ajută la nimic. Calul său nu făcea nici un pas mai departe. Atunci Martin coborî de pe cal şi abia atunci zări un om sărman, care căuta adăpost de vânt şi vreme într-o nişă a zidului ce înconjura oraşul.

45406989_285758492064068_1018996989729177600_o
Avea pe el doar câteva zdrenţe şi tremura de frig. Martin, care pe drum împărţise adesea pomeni oamenilor sărmani, nu mai avea acum nimic decât veşmântul de cavaler şi mantia sa călduroasă. Voia să-l ajute şi pe acest om. Fără să ezite, îşi luă sabia şi tăie mantia în două. O jumătate o dădu omului sărman, iar pe cealaltă şi-o puse peste umeri. Repede şi fără să aştepte mulţumire, se urcă din nou pe cal şi călări mai departe, căutându-şi tovarăşii. Îi găsi într-un han mare. Acolo stăteau cu obrajii înroşiţi în faţa paharelor de vin şi rachiu, beau şi cântau. Când Martin se apropie de ei, unul spuse:
– Ia te uită, a venit şi Martin! Însă altul îl împinse într-o parte şi şopti:
– Taci, e ceva cu Martin! Uită-te la mantia lui! Când observară că Martin mai avea doar o jumătate de mantie, se uitară surprinşi unul la altul. Ce se întâmplase? Unuia dintre cavaleri îi fu ruşine că se grăbise împreună cu ceilalţi, fără să se uite în jurul său. El întrebă:
– Este posibil ca tu să-ţi fi împărţit până şi mantia, pentru a ajuta un sărman? Martin răspunse cu simplitate:
– Da, dar am procedat aşa cum aş fi făcut-o pentru un frate.
În noaptea aceea, pe Martin îl trezi o lumină strălucitoare. Hristos îi apăru cu înfăţişarea omului sărman. El purta jumătatea de mantie, şi le spunea Îngerilor:
– Martin m-a îmbrăcat.
Această trăire l-a impresionat pe Martin până în adâncul inimii. S-a simţit chemat să slujească creştinismul. S-a lăsat botezat şi şi-a încheiat, cât mai repede posibil, serviciul de cavaler. A acţionat altruist între oameni, din bunătatea şi iubirea sa. Mulţi cavaleri i-au urmat exemplul.
45591732_285758612064056_7988785972542177280_n

Lasă un răspuns