Se spune că demult, tare demult, undeva, la o margine de sat, trăia o mamă singură care-şi creştea, cu multe sacrificii, dar şi cu infinită dragoste, cei şapte copilaşi rămaşi orfani după ce un trunchi uriaş de copac se prăbuşise peste tatăl lor în timpul unei furtuni cumplite care-l prinsese în pădure.

Cu multa dragoste, de care numai mamele adevarate sunt în stare, femeia a vopsit nişte ouă, apoi le-a pus în poala şorţului şi a mers cu ele în grădină.

Undeva, într-un colţ nu prea îndepărtat al grădinii a făcut un cuibar în care, cu multă grijă, ca să nu le spargă, a pus ouăle pe care, apoi, le-a acoperit cu frunze şi crenguţe uscate după care şi-a văzut de treburile ei, pe lângă sobă, pentru că-n ajun de sărbătoare mamele au foarte multe de pregătit.

A doua zi de dimineaţă, după ce s-au trezit din somn, copiii au întrebat nerăbdători dar şi curioşi ce cadouri vor primi, ştiut fiind că era zi de Paşte. Atunci, mama le-a spus sa meargă în grădină pentru că acolo-şi vor găsi cadourile. Gălăgioşi, râzând şi hârjonindu-se, copiii au năvălit, unul după altul, în grădină.

Speriat de glasurile lor, un iepuraş ţâşneste de undeva, dintr-un colţ al grădinii unde se odihnea, şi o ia la fugă. Curioşi, copiii s-au îndreptat în fugă spre locul din care iepuraşul tocmai ţâşnise şi acolo, sub frunzele uscate, au găsit ouăle rosii, frumos încondeiate.

Bucurosi, copiii au început să cânte, să danseze, să bată din palme şi să strige, convinşi de ceea ce au văzut, că iepuraşul le-a adus cadouri.

Chiar şi astăzi încă mai există obiceiul ca în ziua întâi de Paşte, copiii să fie trimişi în grădină ca să-şi caute cadourile pe care iepuraşul le-ar fi lăsat acolo, special pentru ei, încă din zori.